MANIFESTUL PARINTELUI ALTFEL

Dragul meu parinte de copil NORMAL,

Eu sunt Madalina, am 34 de ani si m-am nascut in Bucuresti. Nu stiu daca iti amintesti, dar s-ar putea sa fi fost colegul meu de banca la Scoala 197 de pe Aleea Tincani sau colega de la Cercul de desen de la Palatul Copiilor. S-ar putea sa ne fi certat pe conurile de brad stranse in tabara de la Cheia sau sa fi dat admiterea in Aula mare de la Drept in iulie 2002. Si mai cred ca purtam amandoi matricole prinse cu capse pe maneca sau pe piept, pe care nu o data le uitam acasa.

Astazi tu te definesti printre altele ca fiind parintele unui copil destept, frumos si premiant. Te felicit din tot sufletul!

Imi spui in fiecare zi cum a fost laudat la scoala de invatatoare, cum a castigat concursul de matematica Micul Cangur, cum stie toate speciile de dinozauri, cum te bate fara drept la apel la orice tip de joc pe calculator, cum pune intrebari indiscrete sau incredibile la care tu te trezesti prins fara replica. Imi mai explici cum ti-ai facut o asigurare de viata sau un cont de economii pentru ca el trebuie sa aiba parte de cea mai buna educatie si, eventual, pentru studii superioare in afara.

Minunat! Atatea dorinte si vise, pe cat de mare este iubirea pe care i-o porti. Si, totusi, uneori, imi povestesti precipitat sau chiar tremurand de nervi cum“un retardat din clasa nu-l lasa deloc in pace” si el, copilul tau minunat nu a auzit tema pentru acasa si la pauza i-a daramat penarul cel nou cu dinouzauri pe jos. Doamne, si mai grav zilele trecute era sa cada tabla pe el si pe alti colegi din cauza “retardatului”.

Te ascult si ma ingrijorez. Doamne, micutul de el era sa ramana fara tema, penarul nou cu dinozauri putea sa nu mai fie pur si simplu, si chair se putea alege cu niste vanatai sau cucuie zdravene. Pleci repede de la locul conversatiei pentru ca trebuie sa-ti termini treaba, caci i-ai promis copilului ca il duci azi neaparat la noul loc de joaca din Herastrau.

A doua zi in pauza de pranz esti relaxat si fericit. Copilul tau a fost anuntat ca ia Premiul I si va fi in clasa a V a A. Adica cea mai buna din scoala. Si a scapat de “retardat” pentru ca “am reusit sa ne strangem noi parintii si l-am dat afara”.

Au trecut 4 luni de cand conversam zilnic si, brusc, iti amintesti de copilul meu si ma intrebi ce face. Nu sunt la fel de fericita ca tine.

Copilul meu a fost dat afara din scoala. Nu stiu si nu am unde sa merg cu el. A fost batjocorit, imbrancit, facut retardat, handicapat, umilit. Copilul meu a fost inghesuit in coltul clasei de langa tabla si stropit cu apa ca sa se spuna ca a facut pipi pe el. S-a aparat din rasputeri si era sa darame tabla. Copilul meu a fost certat si pedepsit pentru ca a stricat penarul unui coleg care radea de el pentru ca citeste inca pe silabe. Copilul meu este “retardatul” de care copilul tau a scapat.

Copilul meu are Sindrom Down.

Copilul meu s-a nascut cu un cromozom in plus. Cand tu te plimbai in parc cu el in landou noi locuiam in Spitalul Grigore Alexandrescu. Cand tu erai la petrecerea de botez noi sarbatoream iesirea din operatia pe cord deschis de 9 ore. Cand tu erai in concediu la tara la bunci cu copilul, noi eram la sedinte interminabile de kinetoterapie, logopedie, terapie ocupationala. Cand tu achiti polita de asigurare si alimentezi contul de economii, eu platesc orele de terapie si suplimetele terapeutice ale copilului meu. Cand tu pleci din parc cu copilul tau, noi venim pentru ca tu si copilul tau inteligent, frumos si premiant sa nu fiti deranjati de alergatul haotic al copilului meu si de efuziunile lui de afectivitate neconditionata.

Cand tu mergi la masaj sau la film, eu decupez litere de carton pe care le colorez cu rabdare in culori complementare pentru ca el, copilul meu sa poata citi pe silabe, chiar daca ni s-a spus mereu ca nu o va face. La fel ni s-a spus ca nu va merge si nu va vorbi. Si, totusi, a mers, a vorbit, a fost la scoala.

Azi si in fiecare dintre zilele in care TU l-ai numit “retardat” si “handicapat” pe copilul meu si in zilele in care ai strans semnaturi de la ceilalti parinti, TU l-ai dat afara din scoala.

TU ai anulat mii de ore de munca, zeci de nopti nedormite, sute de zile de lupta cu sistem ostil, care nu ofera NIMIC copilului meu. Te-ai intrebat unde a facut gradinita? NU, nu te-ai gandit pentru ca este un lucru firesc. In spatele blocului, probabil. Ei bine, NU. Noi am stat inchisi in casa cu bona si zeci de terapeuti pentru care eu am muncit pana la epuizare ca sa-i pot plati. Pentru ca el, copilul meu sa poata fi ELEV. Nu eminent, nu premiant, nu viitor student Oxford, ci ELEV.

NU ESTE VINA TA pentru ca mie imi este greu si tie usor.

NU vreau sa-ti fie MILA sau sa mimezi compasiunea.

NU vreau sa fii prietenul meu.

NU vreau sa ma TOLEREZI.

NU sunt un parinte EROU, ci sunt un PARINTE si atat.

VREAU sa ma respecti.

VREAU sa-ti inveti copilul sa imi respecte copilul.

VREAU sa nu mai fososesti cuvantul “retardat” sau “handicapat”, nici la modul general.

VREAU sa stii ca el, copilul meu, are aceleasi drepturi ca si copilul tau, indiferent daca iti place de el sau nu.

Probabil ca in acest moment te simti prost. Sau poate ca nu. Nu asta este intentia mea. Eu, astazi, fostul purtator de matricola de la Scoala 197, ca si tine de altfel, iti spun asa:

DIZABILITATEA sub orice forma nu o alegi TU, ci ea te alege pe tine sau pe copilul tau. Cum? Prin nastere, printr-un accident la coltul strazii, printr-o eroare medicala stupida, printr-o meningita mascata intr-o simpla “raceala” netratata corespunzator. Te-ai gandit? Cu siguranta, NU.

Cat despre penarul stricat, azi copilul tau a primit azi unul nou.

Si pentru ca acum copilul meu este acasa, nu la scoala, NOI ne reintalnim luni, 25 noimbrie, ora 9.30 la Sala 1, de la Tribunalul Bucuresti.